Translated by Clara Burghelea *
Ultramarine
I no longer want to keep the laptop on so much
to dive, a mandarin drake,
in the magical and complicated syntax of life.
I want to write the way it comes, about
the ultramarine sky like an embroidered dress:
the happy carry their sleepy children
on their arms, along the seafront cleared
of trees fallen under the storm. I am holding
the open laptop on my knees, writing this poem,
waiting for you to come back to the hotel room,
and go on Facebook like Tinker Bell through
the siblings’ window, sprinkling golden dust
on these adult hands, on the oversensitive
keyboard, over the smitten and dark-circled
eyes. I imagine the breeze caressing your face now
and your dignified outfit I wish to see threatened by
no one, nowhere, never.
About the miracle
The sun -a bat
The moon -a read giant, like supernovas.
Today.
This night.
When it is about to break the shutters of the clouds
and stick to
the Afghan T-shirt, even though above the garden
that I stride across it pours spitefully. I am smoking,
drinking the leftover coffee, chatting to dwarfs and
fireproof scientists of my brain the same way I
was still chatting with you
ten minutes ago.
I was holding grace under control.
The words. Now I am levitating with a limp.
I am afraid of the squealing of the trams,
the crow of the roosters,
this day veiling down more and more over
the world’s dirt, lovers, bums with amputated
hands to whom it is impossible to slip
a blue Dunhill between the lips.
You are not as good as you would like to be.
As strong as you thought. Your nyctalopic
sun is a creature hidden under the beams.
Go down now through the Armenian house
(Those that pleased Irina, The Saint with Silver Breast, so much),
look for the Flower Market. Be indecisive.
Frowned.
That way, you said, and pulled me with your resolute little hand.
I’ll go that way, I answered,
because I had sensed your flavor, your presence.
But I had taken you
the night before
over the Ciric lake, to the airport -
vacuum cleaner of beautiful Bucharest women-
like an obscene crater, set at the bottom
of the interterrestrial ocean,
cyberoctupuses,
beasts.
Suede
.... That mood again, the velvety languor:
You open your veins and in the Great African Rift
primates begin to babble.
Herds are climbing north.
In 30,669 years, paleontologists in Sudan
will be taking weird tests.
And the ray children would halve their aura,
their hive superconscious mind, only to feel,
once, that mood, the velvety languor…
Ultramarin
Vreau să nu mai țin laptopul pornit,
Să mă scufund, rățoi mandarin,
În sintaxa magică și complicată a vieții.
Vreau să scriu așa cum îmi vine, despre
Cerul ca o rochie brodată, ultramarin:
Fericiții își poartă copii somnolenți
În brațe, pe faleza curățată de arborii
Prăbușiți sub furtuna. Eu țin laptopul
Pornit, pe genunchi, scriu poemul
Așteptând să te întorci în camera de hotel,
Și să intri pe Facebook, ca Tinker Bell
Pe fereastra frățiorilor, presărând pulbere
De aur pe mâinile astea adulte, pe tastatura
Hipersensibilă, pe ochii îndrăgostiți și
Încercănați. Îmi imaginez briza care
Îti mângâie chipul acum și ținuta ta demnă
Pe care mi-aș dori să n-o amenințe
Nimeni nicăieri niciodată.
Despre miracol
Soarele -un liliac.
Luna -ca o gigantă roșie, ca supernovele.
Azi.
Noaptea asta.
Când reușește să spargă obloanele norilor
și să lipească
De tricoul afghan, chiar dacă deasupra grădinii
Pe care o patrulez plouă-nciudat. Fumez,
Beau cafeaua rămasă de peste zi, conversez pitici
Și savanți ignifugi din creierul meu, așa cum,
Zece minute în urmă,
Încă te conversam pe tine.
Și țineam gravitația sub control.
Cuvintele. Acum levitez șchiopătat.
Mi-e frică de huruitul tramvaielor,
De cântatul cocoșilor,
De ziua asta care vălurește tot mai puternic
Peste mizeria lumii, peste îndrăgostiți,
Peste cloșarzi cu mâinile amputate
Cărora ți-e imposibil să le strecori un Dunhill
Albastru-ntre buze.
Nu ești atât de bun pe cât ți-ar plăcea.
Atât de puternic pe cât ai crezut. Soarele tău
Nictalop e o vietate ascunsă sub grinzi.
Coboară acuma printre casele armenești
(De-i plăcură atâta Irinei, Sfintei cu Sâni de Argint)
Caută Piața de Flori. Fii indecis.
Încruntat.
Încolo, ai spus, și cu mânuța ta fermă m-ai tras.
Pe-acolo-am s-o iau, am răspuns,
Pentru că-ți simțeam aroma, prezența.
Dar eu te condusesem
Seara trecută
Peste lacul Ciric, până la aeroportul –
Aspirator de bucureștence frumoase-
Ca un crater obscen, amplasat pe fundul
Oceanului de intratereștri,
Cypercaracatițe,
Bestii.
Suede
...Iar starea aia, sfîrșeală catifelată:
Îți deschizi venele și în Marele Rift african
Încep să bolborosească primate.
Turmele urcă spre nord.
Peste 30669 de ani, paleotologi din Sudan
Fac teste ciudate.
Și copiii de raze și-ar înjumătăți aura,
Supraconștiința-stup, doar ca să simtă, o singură
Dată, starea aia, sfârșeala catifelată...
* Clara Burghelea is a Romanian-born poet with an MFA in Poetry from Adelphi University. Recipient of the Robert Muroff Poetry Award, her poems and translations appeared in Ambit, Waxwing, The Cortland Review and elsewhere. Her second poetry collection Praise the Unburied was published with Chaffinch Press in 2021. She is the Review Editor of Ezra, an online journal of translation.